Chirurgul ieșean Ștefan Georgescu a venit la Iași în 1971 și a traversat mai multe epoci ale medicinei: de la anii în care mănușile chirurgicale erau spălate și resterilizate, iar instrumentele puteau fi flambate în urgență, până la medicina imagisticii avansate și a geneticii. A cunoscut sistemul nu doar din sala de operație, ci și din universitate, din administrația sanitară și din proiectarea unor instituții medicale. Medic primar de chirurgie generală, doctor în științe medicale, profesor al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” și fost șef al Clinicii Chirurgie II din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon”, prof. univ. dr. Ștefan Georgescu a ocupat de-a lungul timpului și funcții-cheie în sistemul sanitar ieșean, printre care cea de director al Direcției de Sănătate Publică Iași (2003–2005) și director medical al celui mai mare spital din Moldova. Privește însă această istorie fără nostalgie comodă și fără triumfalism: medicina a câștigat enorm în tehnologie, dar nu a progresat în aceeași măsură în prevenție, disciplină, comunicare și asumarea propriilor vulnerabilități.
Interviul acordat Colegiului Medicilor Iași este, dincolo de mărturia unei cariere, o pledoarie pentru o medicină care nu se teme să vorbească despre ceea ce poate merge rău. Ștefan Georgescu insistă asupra diferenței dintre iatrogenie, complicație și malpraxis, asupra nevoii ca medicii să învețe din evenimentele nedorite, dar și asupra responsabilității pe care pacientul trebuie să și-o asume în propria îngrijire. Este perspectiva unui chirurg care nu idealizează trecutul, dar avertizează că progresul tehnic nu poate înlocui rigoarea profesională și că siguranța pacientului începe, uneori, cu lucruri atât de simple încât sistemul ajunge să le uite: spălatul pe mâini, respectarea regulilor și cunoașterea propriilor limite.
„Frica din ziua de azi este mai mare”
- Cum arată frica în sala de operație pentru un chirurg?
Frica? Această stare s-a modificat mult de când am început eu chirurgia, acum jumătate de secol, și până acum. La vremea respectivă, bolnavul, de regulă, nu știa nimic și venea la medic ca la un, nu neapărat sfânt, dar ca la cineva care chiar se pricepe. Și, dacă îi cereai așa-zisul consimțământ informat, de fapt trebuia să semneze pe foaia de observație că este de acord cu intervenția chirurgicală și cu riscurile ei; îi spuneai câteva dintre riscuri, îl rugai să-și dea sau nu acceptul și să semneze. Mulți bolnavi nu făceau altceva decât să spună: „dumneavoastră hotărâți”. Dar nu hotăram eu singur, pentru că, la vremea respectivă, dacă vreți, povestea siguranței bolnavului era mai mult instinctuală. Trebuia să-i ofer bolnavului cele mai mari șanse de a fi bine, de a i se rezolva problema. În acest context, depinde și de medic, depinde și de bolnav.
Acum, bolnavul – am spus eu într-o prezentare ceva mai veche, la o întâlnire colegială de-a noastră – este în continuare suficient de ignorant în ceea ce privește patologia pe care o are. Sunt puțini cei interesați să afle, din orice sursă sau din alte surse, ce și cum este cu boala lor și cu tratamentul pe care ar urma să-l facă. În schimb, are o altă reacție, zic eu firească, dar totuși nu chiar corectă: este extrem de revendicativ. Deci bolnavul, în general, nu știe mai nimic despre boala lui și nu-și asumă partea de responsabilitate în această poveste.
Nici nu cred că-și pune problema. Consideră că este de ajuns să și-o pună medicul. Deci, după părerea mea, în realitate, frica din ziua de azi, în ciuda eforturilor făcute de medic și de sistemul sanitar, cred că este mai mare.
Pentru că, una la mână, vorbești cu bolnavul, îi explici ce boală are, ce s-ar putea face, care sunt riscurile. Nimeni nu te poate asigura că nu există riscuri. În schimb, te poate asigura că se vor lua toate măsurile posibile, la nivelul la care suntem noi, pentru ca rezultatul să fie dintre variantele favorabile. Altfel, ce să spun? Frica… nu este atât o frică, iertați-mi spusele, dar cred că principalul vinovat este medicul, pentru că el nu vorbește deloc despre această patologie, care este un capitol constant al medicinei, care a existat de la primele gesturi „medicale” și va exista câtă vreme va exista și medicina: se numește patologia iatrogenă.
Patologia iatrogenă este o patologie care apare din cauze ce țin de diagnosticul și tratamentul bolnavului și evaluarea lui completă. Patologia iatrogenă este confundată, în bună măsură, cu complicațiile postoperatorii sau postterapeutice. Nu este corect să fie așa, pentru că nu toate complicațiile postoperatorii au o cauză iatrogenă, după cum multe dintre simptomatologiile sau stările care pot apărea din cauza iatrogeniei nu au o manifestare clinică invalidantă pentru bolnav.
Marea lor majoritate nu au niciun fel de manifestare clinică. Bolnavul, dacă vreți, nu acuză în niciun fel o parte dintre lucrurile care țin de această patologie iatrogenă, încât sunt extrem de multe aspecte care pot fi luate în discuție și care pot fi cât de cât limpezite. Aici este și un mare inconvenient: legislația românească.
Legislația românească este diferită de legislația din țările civilizate, care face diferența, în anumite situații, între patologia iatrogenă și eroarea medicală. La noi se vorbește despre eroarea medicală, dar i se dă o definiție, mă rog, nu foarte mulțumitoare, după capul meu, în schimb, se vorbește de fiecare dată despre malpraxis. Ceea ce este cel mai trist, după părerea mea, este faptul că despre acest malpraxis nu vorbește cel care se confruntă cel mai des cu el, adică medicul. Bun, și bolnavul, fără doar și poate, poate fi suferind în urma unei erori medicale, să zicem, dar nu toate sunt malpraxis și atunci a pune egal între patologia iatrogenă și malpraxis este o mare greșeală. De ce spun că medicul este cel mai vinovat? Pentru simplul motiv că s-a ajuns cu greu să fie raportate, și nici acestea corect, infecțiile nosocomiale.
Infecția nosocomială este un capitol al patologiei iatrogene, din păcate încă foarte consistent. Dar nu toate aceste infecții țin de malpraxis, nu toate conduc la malpraxis sau se datorează malpraxisului, ci și altor cauze, în special legate de bolnav. Și aici se poate vorbi mult despre cât știe bolnavul despre necazurile medicale pe care le are, câte dintre ele le poate enunța, cât de bine le poate explica și cât spune despre partea lui de contribuție, despre implicarea lui în tratamentul pe care trebuie să-l urmeze.
A cunoaște și părțile slabe ale unui tratament și anumite lucruri care vor influența negativ evoluția bolnavului îl văduvește pe medic de posibilitatea de a învăța, dacă vreți, din greșeli. Cel mai bine înveți din greșeli. Asta nu înseamnă că ești invitat să faci cât mai multe, ca să ai ce învăța, dar trebuie neapărat să ajungi la înțelepciunea de a folosi aceste date, care sunt extrem de prețioase, pentru ca în viitor să nu mai repeți sau să repeți cât mai rar, cât mai puțin posibil, astfel de evenimente.
„Profilaxia ar trebui să fie numărul unu în medicină”
– Putem spune că, de exemplu, pentru un chirurg, cuvântul care definește cel mai bine această meserie este disciplina?
Nu numai pentru chirurg. Vedeți, în privința acestei responsabilități profesionale, nu cred că există profesiune în care să nu fie responsabilități cât se poate de clare. Problema care se pune este câți conștientizează acest aspect. Pentru că, în fiecare domeniu, în fiecare profesiune, există un fel de cod profesional care îți stabilește condițiile în care poți să îndeplinești misiunea dată. Încât, dacă nu le respecți, ai toate șansele să mergi înspre nu neapărat iatrogenie, ci spre malpraxis de data aceasta. Nu îți respecți anumite lucruri, este clar. Problema este că societatea noastră are o organizare relativ precară, iar românul are o educație, eu aș zice, tot precară; cunoștințele de igienă și de profilaxie, de prevenție a patologiei, sunt pe la coadă. Ele nu sunt cunoscute.
Se încearcă acum, pe diferite căi, să se vorbească și despre igienă, să se vorbească și despre educație sanitară, să se discute despre modul de viață, despre modul de alimentație, despre programul de activitate și așa mai departe – niște aspecte care, să zicem, nici măcar nu erau prea atent băgate în seamă, deși existau exemple cât se poate de bune despre cum trebuie abordat fiecare dintre ele. Și, dacă vreți, nimeni nu subliniază un aspect extrem de important, și anume că profilaxia aduce mari avantaje celui care o practică, atât din punctul de vedere al stării de sănătate, cât și din punct de vedere financiar.
Este mult mai ușor să eviți o boală decât să o tratezi. Sigur, aici începem discuțiile: ce fel de boală, în ce condiții și așa mai departe. Dar, realmente, este de dorit ca prevenția să fie numărul unu în ceea ce privește medicina. Din păcate, multă vreme am fost și încă suntem, în bună măsură, dominați de terapeutică. Însă și terapeutica are limitele ei. Are resurse bune pentru a rezolva anumite situații, dar sunt și situații pe care nu prea le poate influența, astfel încât să le putem încadra într-o evoluție favorabilă.
„N-am fost un îndrăgostit de medicină de la început”
– Revenind acum la dumneavoastră, de-a lungul carierei ați simțit vreodată că a trebuit să plătiți un anumit preț pentru a face această meserie?
Ei, uite că este o întrebare la care nu știu să mă fi gândit vreodată. Ceea ce pot să spun este că n-am fost un îndrăgostit de medicină de la început, în sensul de: „mă duc să mă fac medic”. Eram îndrăgostit de chimie și am venit pe drumul acesta al medicinei, dacă vreți, în bună măsură datorită dorinței mamei.
Prea multe lucruri despre medicină nu știam și a trebuit să învăț, începând cu alfabetul, cât de mult am putut. Sigur, sunt multe lucruri pe care nu le știu. Asta este altceva.
Dar, în ceea ce privește plata acestui preț, dacă a munci înseamnă a plăti un preț, atunci da. Nu am fost însă dintre cei care vor neapărat să aibă buzunarele pline; n-a fost niciodată o poveste de tipul acesta. Întotdeauna am încercat să acopăr cât mai serios nevoile evoluției mele profesionale și, zic eu, nimeni nu m-a încorsetat să o iau pe calea chirurgiei sau spre o altă specialitate. Asta a fost categoric dorința inițială și pentru că nu mi-am dorit să hipertrofiez solicitările acestei specialități, faptul că a trebuit să muncesc pentru a mă descurca în ea a însemnat un preț. Dar, prin munca pe care am putut s-o fac, zic eu că am acoperit lucrurile destul de bine. Fac parte dintr-o generație în care și regulile erau ceva mai riguroase decât astăzi.
Și atunci nu prea te puteai, hai să zicem, „descurca”, ca să nu-i zic altfel. Nu că astăzi toată lumea „se descurcă”, dar nu mai este aceeași rigoare, nu mai sunt aceleași cerințe cât se poate de serioase, și asta în niște condiții care, acum 50 de ani, erau cu mult mai precare decât în ziua de astăzi. Dar să dau un exemplu. Astăzi te speli pe mâini, ca să intri în sala de operație, două-trei minute, cu niște soluții nemaipomenite. Acum 50 de ani te spălai pe mâini o jumătate de oră, cu apă și săpun. Apa era sterilă, săpunul la fel, fiert, dacă era lichid. Se rădea săpunul, se făcea un fel de, hai să zicem, ciulama. Termenul poate nu este cel mai fericit.
Și te spălai cu peria pentru spălat pe mâini. Alții se spălau cu comprese împăturite. De regulă, după un spălat de acesta, mâinile îți erau un pic roșiatice, ca să zic așa. Acum, să nu mai spun că sunt și unii care bagă mâinile într-un recipient cu o soluție dezinfectantă și pleacă mai departe.
Deci, din punctul acesta de vedere, cred că nu am cum să spun că faptul că am urmat această specialitate medicală m-a costat nu știu cât. Nu m-a costat decât un efort pe care cred că era firesc să-l depui în orice domeniu în care te-ai fi angajat să faci câte ceva. Sigur că există – acum, la mine, mai puțin sau chiar deloc – necazul gărzilor, necazul urgențelor și așa mai departe, dar aceste lucruri sunt proprii specialității și, din punctul acesta de vedere, nu cred că este un capitol pe care trebuie să-l încadrezi la sacrificii sau la ideea că ai plătit un anumit preț.
– Deci, oricum, mama dumneavoastră și-a dorit să vă vadă medic.
N-am o explicație, n-am întrebat-o niciodată, Dumnezeu s-o odihnească și să-i fie țărâna ușoară, de ce a vrut așa, dar a fost, să zicem, rugămintea ei în privința medicinei. A doua rugăminte a fost aceea de a veni la Iași. Eu sunt ploieștean la origine și, când s-a pus problema să dau la Medicină, am fost dus la un medic din București, ca să mă evalueze și să vadă dacă aș fi capabil să fac lucrul acesta.
M-a evaluat, sigur, m-a ajutat să mă pregătesc, dar pe materiale care țineau, la vremea respectivă, de cursurile universitare din București. Așa era peste tot, pentru că nu trebuia să bifezi rezultatul sau răspunsul 1, 2 ori 5 la întrebare, ci să scrii cât mai mult și cât mai complet și, bineînțeles, cât mai corect despre subiectul care îți era dat la examen. Se dădeau trei probe scrise și o probă orală. Cât am fost la București, mama a mai aflat câte ceva despre faptul că te mai opreai la o cafea sau la un meci de nu știu ce ori la un film de nu știu care și atunci a zis că probabil voi fi mai liniștit și cu mai puține tentații la Iași.
– Și a fost așa, a avut dreptate?
A fost așa, da.
– A fost un oraș care v-a adoptat?
Da. Am ajuns prima dată la Iași, la admiterea la Medicină, în 1971, și de atunci am rămas și am devenit moldovean. Dacă mă uit la toată vârsta mea, cât am stat în Iași și cât am stat în Ploiești, acum sunt moldovean de cel puțin două ori mai mult decât am fost ploieștean.
„Puterea am înlocuit-o cu responsabilitatea”
– Spuneați într-un interviu din 2011, cred, atunci când ați candidat pentru funcția de rector al UMF Iași, că nu sunteți „bolnav de putere”. S-a schimbat ceva?
Nu, niciodată. Puterea, sau felul în care m-am manifestat eu în materie de putere, am înlocuit-o cu responsabilitatea. Ce trebuie să fac și cum trebuie să fac cel mai bine în postura dată? Nu să mă apuc să fac nu știu ce alte lucruri, să-mi impun nu știu ce mare personalitate, ci, pur și simplu: care sunt obligațiile mele în noua postură în care mă aflu?
Și vreau să spun că au fost momente în care spuneam: „Mama zmeilor, uite…”. În primele luni ale unei funcții noi, să zicem, aveam o vorbă: „Am ajuns, după două-trei luni, loc de dat cu șutul”. Dar, în cele două-trei luni de necazuri, în care eu eram vinovat de toate cele întâmplate, am învățat cum să mă port cu ceilalți, pe care până atunci îi rugam, îi puteam solicita: „Hai, fă cutare”. În momentul în care apelam la ei, puteam să spun, de data aceasta: „Prieteni, lucrurile s-au clarificat și pentru mine”. Cât am fost în Direcția Sanitară, le-am spus tuturor un singur lucru: „Schimbați clasamentul responsabilității. Pe primul loc la dumneavoastră este astăzi responsabilitatea personală, urmată de responsabilitatea instituției pe care o conduceți sau a funcției pe care o îndepliniți. Schimbați unu cu doi. Treceți-o pe cea de-a doua prima și pe prima a doua și vă înțelegeți cu mine cât se poate de bine”. Și lucrurile au început să meargă. Nu mai eram loc de dat cu șutul.
– Dar v-a trebuit ceva timp.
Două-trei luni ca să văd că toate aceste noi ipostaze în care eram pus nu erau întotdeauna nu știu ce ținte ale carierei. Au fost, pur și simplu, întâmplări în care mi s-a solicitat: „Fă cutare” sau „Drege cutare” ori, mă rog, „N-are cine să se ocupe de…”. N-am refuzat niciodată să fac un lucru care mi-a fost solicitat și atunci am ajuns în postura despre care v-am povestit puțin mai devreme.
De la mănuși resterilizate la imagistica modernă
– Apropo, spuneați anterior despre cum era chirurgia când ați început dumneavoastră. Ce diferențe sunt între ce există acum și ce exista atunci? Bănuiesc că s-au schimbat foarte multe lucruri.
Vă dau un exemplu, pentru că am participat, în decursul carierei, și la o serie de, hai să zicem, reparații sau construcții de instituții sanitare. Mai întâi, să spun că acest pavilion chirurgical, care are aproape 100 de ani de când a fost construit, era, la vremea lui, cel mai modern pavilion chirurgical din Europa de Est. S-au făcut schimbări semnificative, dar nu s-a putut schimba chiar tot, pentru că, dintr-o clinică în care saloanele aveau 13 paturi și era un grup sanitar pe etaj, nu puteai să faci chiar mare lucru. Uite, un spital la construcția căruia zic eu că am contribuit mult este Institutul Regional de Oncologie Iași, care, la momentul actual, este probabil cel mai modern spital al târgului.
Sigur că sunt multe aspecte. Nu este vorba numai despre clădirea medicală, sunt aspecte legate și de dotare, și de aparatură, foarte multe pe care sigur că le putem lua în considerare, să le băgăm în seamă, să ținem cont de existența lor și să vedem că ceea ce este astăzi este semnificativ mai ușor decât atunci. Atunci, ca să vă dau un exemplu, mănușile chirurgicale, după ce operam, le spălam și erau resterilizate, dacă nu erau perforate. Pe vremea aceea, mare parte din instrumentar era din sticlă, iar seringile și alte obiecte se sterilizau.
Sterilizarea se făcea prin metode ceva mai vechi și, uneori, prin metode chiar, hai să zicem, istorice, de tipul flambării, mai ales în urgență, când nu aveai un instrument: l-ai folosit mai înainte, se spăla, dar nu se putea steriliza decât prin flambare, pentru că îți trebuia și nu puteai să stai să aștepți.
Deci sunt lucruri care sigur s-au schimbat semnificativ, așa cum, într-o oarecare măsură, s-au schimbat și obiceiurile medicilor, ajungându-se astăzi la o performanță mulțumitoare. Termenul „mulțumitoare” sună ca și cum ai fi mulțumit cât de cât, dar situația nu este nici pe departe perfectă. Cam aceasta este situația respectivă.
– Acum are și tehnologia un rol foarte important în chirurgie?
Fără doar și poate, da. Însă vreau să spun că istoria, dacă vreți, a dotării medicinei cu tehnologie specifică a fost destul de zbuciumată. Pe lângă negativismul unora, pe lângă neîncrederea altora, primele tentative de a începe să faci câte ceva au fost privite cu reținere, cu rezervă și, până să reușești să impui anumite lucruri n-a fost deloc ușor.
Sigur că astăzi dotarea este nemaipomenită. Nu uitați că, la vremea respectivă, în imagistica modernă nici vorbă să existe ecografie, tomografie computerizată, RMN, PET-CT și multe alte lucruri de felul acesta, care ajută foarte mult, pe lângă progresele din medicina de laborator, care îți permit astăzi să intri în domeniul geneticii și să începi să vezi care este rolul ei în patologie.
„Chirurgia este din ce în ce mai amplă, mai largă, mai diversă”
– Spuneți despre siguranța pacientului și știu că de-a lungul timpului a fost un subiect pe care l-ați considerat extrem de important. Când vorbim despre acest lucru, la ce vă gândiți prima dată – la infecții, la erori medicale, la comunicare sau la modul de organizare al spitalului?
Mă gândesc, înainte de toate, la întrebarea: de ce nu vorbim despre iatrogenie, respectiv despre siguranța bolnavului? Pentru că și înainte se vorbea, de exemplu, despre complicațiile tratamentului, iar în chirurgie complicațiile erau destul de zgomotoase, să zicem. Deci, la ce mă refer? Mă refer la faptul că atât medicul, cât și pacientul trebuie să facă progrese în educația lor din acest punct de vedere.
În principiu, medicul ar trebui să fie acoperit de programul lui de educație profesională și se încearcă tot felul de lucruri care au ridicat nivelul medicului. Dar, din punctul de vedere al medicinei, cred că mai sunt multe lucruri de făcut, mai ales ceea ce numesc eu „porționarea tortului”. Chirurgia este din ce în ce mai amplă, mai largă, mai diversă și nu mai poți s-o acoperi de unul singur pe toată. Și atunci au început să apară nu știu câte specialități chirurgicale.
La fel și în medicina internă. Acum câteva zeci de ani nu se vorbea despre anumite specialități. Nu mai vorbesc despre cardiologie, unde, pe lângă cardiologia propriu-zisă, există și terapeutica specifică prin cateter, și dezobstrucția vasculară, și montarea stenturilor, și implantarea de pacemakere, adică de stimulatoare cardiace, sau a altor dispozitive care să ajute bolnavul.
Deci nu prea mai poți să le acoperi pe toate și să spui că eu sunt în stare să tratez un bolnav, din cap până în călcâi, de toate cele, în mod chirurgical. Și atunci trebuie să încercăm să ne specializăm, zic eu, pentru anumite capitole de patologie. Când porționezi tortul, nu mai ai tot tortul, trebuie să-l mai împarți cu câțiva.
Dar, dacă eu fac porția mea cât mai bine și am și rezultatele cele mai bune, atunci, pentru acea porție, toată lumea medicală ar trebui să apeleze la mine, la dumneavoastră sau la altul, la cel care face acest lucru. Nu este chiar foarte corect să afirm că eu fac chirurgie, repet, în totalitatea organismului, pentru că nu se poate. N-ai cum; sau o faci la un nivel care este ciudat, sau o faci extrem de rar.
Sunt, aici într-o paranteză fie spus, alte state, alte centre medicale, unde se strânge un număr senzațional de mare de pacienți cu o anumită boală care la noi este ceva mai rară. Tu vii cu 20-30 de cazuri de nu știu ce, el vine cu 200, 500 sau 1.000, pentru că la el vin numai cazurile acelea. Alte cazuri nu i se trimit.
Și chirurgia are, dacă vreți, așa-zise competențe: chirurgia hepato-bilio-pancreatică, chirurgia minim invazivă, chirurgia colorectală. Nu mai spun de specialități, pentru că sunt și alte specialități chirurgicale care, tocmai din această nevoie de a te putea limita la anumite capitole de patologie, au evoluat și s-au dezvoltat cât se poate de bine.
Infecțiile din spitale și regulile de asepsie
– Dar, de exemplu, experiența aceasta a pandemiei, ne-a învățat ceva despre controlul infecțiilor în spitale?
Cred că, în ceea ce privește pandemia, cea virală, are prea puține lucruri în comun cu infecțiile nosocomiale. Infecția nosocomială pleacă de la niște lucruri al naibii de banale, cum ar fi spălatul pe mâini.
Dacă ai ocazia să stai într-o sală de pansamente, unde sunt pansați bolnavii, ai să vezi că nu după fiecare bolnav te speli pe mâini și îți iei mănuși sterile. Cel mult poți să-ți iei niște mănuși care sunt mai mult pentru protecția ta decât pentru protecția pacientului. Și așa mai departe: în privința infecțiilor nosocomiale, fiecare gest medical are rigoarea lui din punctul de vedere al asepsiei, al prevenirii infecției.
Deci tot ce facem trebuie să respecte regulile asepsiei, prevenirea infecției și a antisepsiei, adică combaterea infecției. Gesturile noastre nu acoperă întotdeauna aceste cerințe așa cum ar trebui și atunci nu trebuie să vină pandemia ca să ne facă infecții nosocomiale. De fapt, ele există, dar nu sunt, să zicem, un puhoi.
Pe lângă aceasta mai este o chestiune. Bolnavii sunt din ce în ce mai fragili. Au o stare de sănătate precară și, dacă te duci și te uiți la un tânăr de 30-40 de ani, poate până în 50 de ani, are o boală. Dacă te uiți după 50-60 de ani, poți găsi cinci-zece boli în diagnosticul fiecăruia. Încât a face eforturi numai în sensul ca statul să construiască spitale noi este iluzoriu că va rezolva această problemă, dacă medicul nu merge și el în aceeași direcție și dacă bolnavul nu face tot ce poate pentru a preveni sau a combate o infecție.
„Aș muta cât mai mult terapeutica în profilaxie”
– Și dacă ați avea puterea să schimbați ceva din sistemul medical românesc pentru a crește siguranța pacientului, de exemplu, care ar fi acest lucru?
Primul lucru pe care aș încerca să-l schimb este acela de a muta cât mai mult și mai repede posibil terapeutica în profilaxie. Deci să trec cu o etapă înainte, la prevenirea apariției bolii. Asta înseamnă că trebuie să existe o anumită educație a populației, asta înseamnă să fie făcute anumite gesturi pe care statul ar trebui să fie obligat să le facă la anumite vârste, în așa fel încât să am, dacă vreți, o fișă de caz. Spre exemplu, pacientul Georgescu, uite, s-a născut așa, a fost cezariană, n-a fost cezariană, a fost primul copil sau al șaptelea și așa mai departe; a fost alimentat la sân – toate datele acestea să le am. Deci așa-numitul dosar medical să existe pentru fiecare persoană, pentru fiecare cetățean din această țară.
Acest dosar trebuie să stea la medicul de familie.
Pe vremuri mai exista medicul de circă. Adică bucățica aceasta din oraș, satul acesta sau comuna aceasta: aici eram eu medic, dincolo erați dumneavoastră medic. Eu știam despre bucățica mea ce zone de risc erau, ce fabrici, ce alte activități presupuneau un anumit risc. Știam și cum sunt casele în zona aceea, cât de cocioabe erau sau cât de civilizate erau locuințele. Știam despre serviciile oamenilor, că domnul acesta muncește, acesta nu muncește, și alte aspecte.
Aspecte sociale, socioeconomice, de regulă, care erau extrem de importante pentru cunoașterea zonei, pentru cunoașterea focarelor, pentru cunoașterea oamenilor. În plus, erau zone în care existau comunități de romi care trebuiau și ele îngrijite. Și multe alte lucruri pe care se pare că le-am mai uitat sau poate este firesc. De când am început eu medicina și până acum au trecut mai bine de două generații, dacă mergem pe definiția clasică potrivit căreia 25 de ani înseamnă o generație. Și atunci ce am făcut? Am pierdut și niște lucruri bune, pentru că ne încurcau, în bună măsură.
Salarii, încredere și noua generație
– În acest moment considerați că medicii au parte de câștiguri pe măsura eforturilor pe care le fac?
După părerea mea, cel puțin atât cât cunosc eu despre salarii, cred că astăzi medicii au salarii cât se poate de acoperitoare pentru o viață decentă. Nu au salarii din care să se îmbogățească, nu au salarii din care să facă nu știu ce nebunii, dar, ca să trăiască decent, da.
– Și ați avea încredere să fiți tratat în spitalul în care ați lucrat atâția ani?
În ceea ce privește internările pe care le-am avut până acum, prima, în urmă cu vreo zece ani și mai bine, a fost pentru o intervenție chirurgicală în Germania, într-un spital micuț, dacă nu chiar mic, unde lucrau doi dintre colegii mei mai tineri, care lucraseră cu mine o perioadă. Am ajuns acolo pentru că în România nu se făceau gesturile respective. Iar acum, foarte recent, am făcut al doilea gest chirurgical aici, în Iași, cu un băiat tânăr, de 40-41 de ani, pe care nu-l știam înainte, și am băgat de seamă, cu ocazia gestului respectiv, că este un om căruia nu am putut să-i găsesc niciun cusur.
– Deci aveți încredere în această generație de medici?
Sunt oameni și oameni. Sunt oameni pe care îi cunosc, dar pe mâna cărora nu m-aș da. Sunt oameni care au făcut gesturi dintre cele mai senzaționale, fie față de familia mea, fie în alte contexte pe care eu le cunosc, și pe mâna cărora nu m-aș da. Aș trece pe lângă ei chiar dacă mi-ar fi rău.
